Ajungem sa fim a doua persoana din viata celui care-i daruiesti iubire cu adevarat, dintr-o sete de dragoste. Ajungem sa acceptam compromisuri, botezam cu numele de 'iubire' relatii care în loc sa ne intregeasca, ne consuma, care in loc sa ne ajute sa devenim mai buni, ne fac să ne calcam în picioare principiile, care ne fac sa platim cu varf si indesat fiecare clipa de fericire. De ce ar accepta o femeie sa ocupe locul doi in viata unui barbat si care ar fi motivatia deciziei de a-l imparti cu altcineva pe cel pe care-l iubeste. In ce moment renunta o femeie la dorinta de a fi singura din viata celui de langă ea, barbatul caruia ii daruieste totul, si se amageste cu ideea că i-ar putea fi de ajuns o relatie construita doar din momente furate alaturi de un barbat care este acolo 'cand poate', cu sarutari pe fuga, cu minciuni, duplicitate, vinovatie si dezamagire, doar din teama ca nu mai exista altul ca el.. sau poate altul care sa o iubeasca la fel. E iubire sau doar slabiciune, neputinta poate?

Ea, femeia din umbra, amanta, 'cea de-a doua' din viata lui, insa prima care va fi blamata, pentru ca a indraznit sa aspire la un barbat ce nu ii apartine. Ea este cea care renunta la visul de a avea parte de o iubire neconditionata, de a se simtii implinita, si accepta o dragoste cu portia, cu jumatate de norma, accepta sa fie un refugiu sau poate o consolare, o completare a nevoilor si a golurilor pe care el le are.

O femeie care stie cum vrea iubirea ei sa fie nu va accepta la nesfarsit o astfel de situatie, cu atat mai putin in numele dragostei. O femeie constienta de valoarea ei nu isi va irosi timpul, frumusetea, noptile si lacrimile asteptand ca un barbat nehotarat, incapabil sa isi asume responsabilitatea pentru faptele si sentimentele lui, imatur, egoist, care se imparte intre doua femei si nu reuseste sa o faca pe niciuna fericita, incorsetat de neputinta de a le oferi si altceva decat jumatati de masura. Ce barbat e acela care desi iubeste o alta femeie decat cea cu care e in mod oficial, nu are curajul sa renunte la cea pe care nu o iubeste? Si ce femeie si-ar dori să isi construiasca o viata alaturi de un astfel de barbat?

Viata e prea scurta pentru a o construi din momente de tristete, pentru a ne uita in urma cu regret, ea trebuie traita din tot sufletul, bucurandu-ne de o iubire care ne inalta, ne face mai buni, in fiecare zi, nu cateva ore pe saptamana, o dragoste care ne face sa ne simţim vinovati sau rusinati de sentimentele pe care le purtam in suflet. Si nu, nu cred ca trebuie sa luptam la infinit si sa renuntam la orice urma de orgoliu si la ceea ce ne dorim, pentru ca celalalt sa isi dea seama de ceea ce suntem si cat valoram.

Dimpotriva, cred ca atunci cand ne gasim in postura de a face asta este momentul cel mai indicat sa plecam, pentru ca unele lucruri sunt simtite sau nu, si pentru ca orice femeie merita să fie iubita pentru ceea ce este, si nu pentru ca compenseaza din lipsurile alteia. Pentru ca ea se va darui trup şi suflet celui de langa ea si merita sa aibă alaturi un barbat adevarat, care ii va fi alaturi oricand, fara 'doar' şi 'poate'. Si in cele din urma, pentru ca desi iubirea nu este un targ, ea nu va supravietui niciodata atunci unul da totul, iar celalalt aseaza pe masa doar franturi din el, bucati din sufletul lui, fragmente din sentimente si clipe luate pe furis. Pentru ca iubirea e sincera si simpla, iar daca relatia pe care o traiesti nu e asa, ar trebui sa renunti la ea si sa iti oferi sansa de a gasi fericirea, acea fericire in care iubim si impartim totul la doi.

Adevarul este ca nu poti da vina pe nimeni pentru lucrurile care nu merg bine in viata ta, cand tu esti dumnezeul propriei tale existente. Cauza cercului vicios in care te invarti nu sunt oamenii din jurul tau, ci tu pentru ca ii atragi si ii tolerezi acolo. Asa vrei să iti traiesti viata.. intr-o continua asteptare?

Inceteaza sa ii ma gasesti scuze atunci cand te raneste.. Iti doresti cu disperare să ai la indemana pretexte prin care sa-ti justifici incapacitatea de a iesi dintr-o situatie care te face să suferi, prin care să ingropi vinovatia de a avea putina incredere în tine.

'Femeia asta iubeşte până în pânzele albe. Dar nu te apropia de ea dacă nu ştii să iubeşti cu totul. Dacă nu poţi să i te dăruieşti nebuneşte şi să i te dai pe de-a-ntregul, să îi arăţi deopotrivă şi frumosul şi urâtul din tine, dacă nu eşti destul de bărbat încât să renunţi pentru ea la jocurile prin care ţi-ai cucerit femeile de până acum.


I-am auzit pe alţii spunând că are inima de piatră, că trece peste iubirile ei cu aceeaşi uşurinţă cu care răsfoieşte paginile unei cărţi. Eu i-am păşit în suflet când m-a primit acolo şi am fost vrăjit să primesc iubire ca nicicând altădată. Ea ştie să iubească aşa cum nu vor şti ei vreodată. Dar o să-ţi şi ceară atât de multe câte nu ţi-a mai cerut cineva până atunci şi nu o să accepte niciodată mai puţin decât ştie că merită, o să găsească în tine ce nici tu nu ştiai că ai şi o să îţi arate ce înseamnă să trăieşti iubirea.

O să te simţi mic şi copil când o să îţi dai seama câtă putere zace în sufletul ei fragil de femeie. O să te simţi ruşinat când o să vezi câtă iubire are să îţi dea şi o să te întrebi dacă meriţi să o primeşti. O să fii mândru să te iubească femeia pe care toţi o admiră, cea care îşi poartă rănile din suflet cu aceeaşi eleganţă cu care i se aşază colierul la gât, cea care cere totul de la viaţă, dar mai ales de la tine. O să fii pentru ea ce nu ai fost pentru nimeni, ce nu ştiai nici tu că ai putea fi. O să fii atât de frumos şi bun, încât te vei întreba de ce ai fost atâta vreme altfel, de ce v-aţi întâlnit de abia astăzi? De ce viaţa te-a lăsat să iroseşti atâta cât nu ţi-a fost alături, de ce ai pierdut sărutări, părţi din tine şi nopţi întregi în alte iubiri atât de palide, domoale pe lângă ceea ce simţi acum? Nu îţi vei mai putea picta viitorul altfel decât împreună. O să o vrei să fie a ta, numai a ta. Să îi întâlneşti zâmbetul în fiecare dimineaţă şi să îţi iei din iubirea ei puterea de a ţine piept cu viaţa, să clădeşti un univers întreg pornind de la minunea care se întâmplă între voi şi să rămâneţi aşa…pentru totdeauna.

Luptă ca să o poţi ţine de mână, dar nu face asta dacă nu poţi să o şi păstrezi. Nu bate la uşa sufletului ei dacă încă nu eşti pregătit să dai absolutul, dacă vii acolo cu resturi şi te aştepţi ca ei să îi fie de ajuns. Ei nu îi poţi da decât totul şi n-o să se mulţumească cu mai puţin, dar nu înainte să îţi dea şi ea la fel de mult, nu înainte de a intra în viaţa ta ca să îţi arate de ce iubirile de dinainte n-au fost niciodată ceea ce trebuie. O să vezi atunci ce înseamnă să iubeşti prosteşte, să te pierzi ca un copil în imensitatea sentimentelor, să te abandonezi nebuneşte în pasiuni şi să arzi de dor, să simţi fericirea cum îţi curge prin sânge şi să înţelegi de ce orice ai simţit până atunci nu a fost cu adevărat iubire

Trebuie să fii bărbat ca să poţi face faţă iubirii ei, ca să te poţi ridica la înălţimea femeii pe care o ai lângă tine. O să îţi arate cât de minunată e şi cât de multe îţi poate oferi iubirea, dar o să te consume să vezi că îi poţi da înapoi măreţia pe care ai găsit-o în sufletul ei. O să ţi se frângă inima când o să izvorască lacrimi în ochii celei căreia ai vrea să îi aduci lumea la picioare şi să îi dai şi ultimele frânturi din tine atunci când nu o să mai rămână nimic şi o să te înnebunească gândul că altul, cu mai puţine, ar putea să o împlinească mai mult decât o faci tu acum. Nu te apropia de ea, dacă nu îi poţi da totul. O să o doară şi o să te faci vinovat de a-i fi brăzdat sufletul cu răni şi obrajii cu lacrimi şi nici măcar tu nu vei mai fi niciodată la fel.

Vezi tu, se spune că în viaţă nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o preced sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare. Şi ne dor mai mult iubirile care s-ar fi putut împlini “dacă”, decât cele care s-au consumat pentru că “n-a fost să fie”, aşa cum din slăbiciune ne concentrăm întotdeauna pe “ceea ce ar fi putut fi dacă”, decât pe “ceea ce a fost, chiar dacă…”. Aşa că nu îi bate la uşa sufletului dacă nu îi poţi da totul. Nu te apropia de ea dacă nu o poţi iubi până la limitele de până acum şi dincolo de ele, dacă nu îi poţi arăta ca toate visele ei sunt realitate şi că au prins viaţă prin tine. Nu uita că ea e femeia care o să îşi poarte tristeţea pe tocuri înalte şi o să meargă cu spatele drept şi cu ochii uscaţi, lăsându-te în urmă chiar şi te tine. Pe tine, Tu, cel care ai fi putut fi, de ai fi avut de unde da. Dacă..'

sursa: perfecte.md

Eram altfel. Imi placea superficialitatea, sa judec uneori, sa mi spun parerea mult prea sincer. Poate eram mai om decat sunt acum. Si este ciudat, cum dintr o fire extrovertita am devenit atat de indiferenta fata de tot ce alta data era viata mea.

Oamenii judeca oricum. Si daca este prea liniste inventeaza de dragul unei povesti interesante. Nu ma mai afecteaza demult rautatea. Si nici nu as mai raspunde la fel. M am maturizat brusc prin prisma unei lectii pe care mi a dat o viata.

Daca inainte imi alegeam verigheta pe facebook, dornica sa vada toata lumea cat de fericita sunt, acum clipele cu adevarat speciale le pastrez doar pentru mine. Si mi e bine asa. Este liniste in lumea mea.. Imi impart gandurile si suferinta doar cu mine si le transform in puterea de a gasi de fiecare data sentimentul acela pentru care merita sa traiesc. Desi am incercat sa fiu buna, poate nu mi a reusit de fiecare data. Si regret...

Mult timp mi am imaginat cum imi cer iertare pentru clipele in care mi am pierdut logica. Apoi m am resemnat. Poate la my funeral nu vor veni zeci de oameni, nu ma vor plange pe facebook si nu vor spune cat de minunata eram. Si nici la nunta macar. Oare asta este noua scara de a masura valoarea unui om? Pentru ca daca asa este, im f&%#ed.

De obicei m as fi revoltat pentru nedreptate, pentru animalele chinuite, dar n am mai facut o. Pur si simplu nu mai am puterea de a vedea realitatea. In lumea mea nu se intampla nimic rau. Si refuz sa vad sau sa aud orice mi ar strica acest echilbru. Pe langa toate astea mai este viata in sine, cotidiana, acele mici neconcordante cu gandirea mea care poate alta data ar fi trezit in mine spiritul dreptatii . Acum le ignor instinctiv.

Cam asa simt si sunt impacata. Pentru ca am devenit mai constienta de ceea ce conteaza cu adevarat, mai fericita in nestiinta mea.

Un singur lucru ma mai poate rani. Sa nu am pe cine sa iubesc, sa nu existe acel om demn de a i incredinta toate visele mele. Existenta lui imi poate umple orice gol, dar fara el nimic nu este magic.

In utimii ani am invatat cate ceva despre rabdare, aparente, compasiune, iertare... Chiar si despre fericire. Prin suferinta m am redescoperit pe mine. O alta eu despre care nici nu stiam ca exist, intr un fel aparte, poate putin sadic daca stau sa ma autoanalizez. Raul asta mi a facut mult bine. At the end, ma simt mai aproape de ceea ce aspir sa devin.

Sunt un prieten loial dar nu mai am rabdare pentru problemele altora. Cumva astea doua lucruri sunt in antiteza. Incep sa inteleg de ce oamenii care s au descoperit pe sine s au izolat mai apoi de lumea exterioara. Ti e frica sa nu te pierzi iar, in acest joc al intereselor si al egoismului. Pentru ca in fiecare relatie in care suntem, suntem doar pentru noi, nu pentru celalalt.

Vrei sa fii iubit sau vrei sa fii tu. Tu, cel care esti cu adevarat, daca nu ar mai conta ca esti judecat. Si esti judecat de catre cine.. De catre niste imperfecti. Pentru ca toti am fost la un moment dat in acea postura deloc flatanta a omului imperfect. Dar viata in sine inseamna un pattern desirat si acceptarea lui ca fiind un lucru trecator. Toleranta poate salva vieti, poate nu la propriu, dar iti poti trai viata asa cum esti.

Si tacerea doare. Uneori mai mult decat vorbele. Te sufoca. E tacerea dinaintea uitarii. Sclipiri de optimism si noi vise, cu sufletul la fel de lucid pasesc spre primavara mea..Te privesti cazand, bucata cu bucata, la nesfarsit... pana ramai mic si neinsemnat.

Revolta din mine se traduce printr-o miscare confuza de indepartare si izolare. Pentru că tot ceea ce imi ramane este sa imi intind bratele si sa ma las purtata spre orice directie dar in sensul opus dorintei inimii mele.. Zborul intensifica emotia caderii, greutatea este apasatoare, dar sunt mai pregatita ca niciodata sa zbor departe. Cred... dar nu mai am timp sa ma mai gandesc daca pot sau nu. Viata merge inainte, cu sau fara mine, iar eu trebuie sa ma tin dupa ea.

Regretul a devenit o a doua natura. Credeam ca e obisnuinta, dar am regretat mai mult zilele astea decat am facut orice altceva. Dar continui sa pasesc inainte, mai nesigur ca alta data dar incerc sa ma mint ca pot, sa ma motivez ca totul va fi asa cum imi doresc. Nu din cauza destinatiei, niciodata nu mi-a fost frica de necunoscut, de a experimenta.. Picioarele mele sunt obosite de la atatea incercari, de atatea reveniri. Port in mine esecul, dezamagirea, tristetea, dar nu mai pot sa fac niciun pas inapoi. Simt ca ma sufoc dar zambesc, nu am ce altceva sa fac.. si mi-e greu.. mai greu ca niciodata. Privesc cu decade lumea pe care mi-am cladit-o din vise, asist nepasatoare cum totul a devenit deodata nimic. Asta am primit in schimbul dragostei mele. Imi trec prin fata ochilor reminescente ale copilariei, o pseudoexistenta intr-un semi-paradis. Niciodata nu a fost usor. Dar parca niciodata nu mi-a fost mai greu ca acum sa renunt si sa o iau de la capat.

La fiecare inceput am avut alta identitate, m-am revinventat.. As vrea sa ma pot regasi undeva, pe mine, cea care a fost vesnic acolo. Cred ca apogeul regretelor am sa il simt atunci cand voi constientiza ca sunt iar singura.. Dar mai e pana acolo, inca mai pot sa lupt sa uit.. nu stiu cum, cu ce putere, dar stiu ca daca mai am macar o sansa, trebuie sa o iau.. e sansa mea..

Cand inima nu iubeste avem mai mult timp pentru noi.. s-a terminat asteptarea.. Lucrurile se misca continuu in timp real si incercam sa tinem pasul cu ele.

Care e pretul pe care il platim pentru fericire? Sa nu fim niciodata singuri, inselati, dezamagiti... Uneori e mai bine sa traim intr-o bezna totala.