Eram altfel. Imi placea superficialitatea, sa judec uneori, sa mi spun parerea mult prea sincer. Poate eram mai om decat sunt acum. Si este ciudat, cum dintr o fire extrovertita am devenit atat de indiferenta fata de tot ce alta data era viata mea.
Oamenii judeca oricum. Si daca este prea liniste inventeaza de dragul unei povesti interesante. Nu ma mai afecteaza demult rautatea. Si nici nu as mai raspunde la fel. M am maturizat brusc prin prisma unei lectii pe care mi a dat o viata.
Daca inainte imi alegeam verigheta pe facebook, dornica sa vada toata lumea cat de fericita sunt, acum clipele cu adevarat speciale le pastrez doar pentru mine. Si mi e bine asa. Este liniste in lumea mea.. Imi impart gandurile si suferinta doar cu mine si le transform in puterea de a gasi de fiecare data sentimentul acela pentru care merita sa traiesc. Desi am incercat sa fiu buna, poate nu mi a reusit de fiecare data. Si regret...
Mult timp mi am imaginat cum imi cer iertare pentru clipele in care mi am pierdut logica. Apoi m am resemnat. Poate la my funeral nu vor veni zeci de oameni, nu ma vor plange pe facebook si nu vor spune cat de minunata eram. Si nici la nunta macar. Oare asta este noua scara de a masura valoarea unui om? Pentru ca daca asa este, im f&%#ed.
De obicei m as fi revoltat pentru nedreptate, pentru animalele chinuite, dar n am mai facut o. Pur si simplu nu mai am puterea de a vedea realitatea. In lumea mea nu se intampla nimic rau. Si refuz sa vad sau sa aud orice mi ar strica acest echilbru. Pe langa toate astea mai este viata in sine, cotidiana, acele mici neconcordante cu gandirea mea care poate alta data ar fi trezit in mine spiritul dreptatii . Acum le ignor instinctiv.
Cam asa simt si sunt impacata. Pentru ca am devenit mai constienta de ceea ce conteaza cu adevarat, mai fericita in nestiinta mea.
Un singur lucru ma mai poate rani. Sa nu am pe cine sa iubesc, sa nu existe acel om demn de a i incredinta toate visele mele. Existenta lui imi poate umple orice gol, dar fara el nimic nu este magic.
In utimii ani am invatat cate ceva despre rabdare, aparente, compasiune, iertare... Chiar si despre fericire. Prin suferinta m am redescoperit pe mine. O alta eu despre care nici nu stiam ca exist, intr un fel aparte, poate putin sadic daca stau sa ma autoanalizez. Raul asta mi a facut mult bine. At the end, ma simt mai aproape de ceea ce aspir sa devin.
Sunt un prieten loial dar nu mai am rabdare pentru problemele altora. Cumva astea doua lucruri sunt in antiteza. Incep sa inteleg de ce oamenii care s au descoperit pe sine s au izolat mai apoi de lumea exterioara. Ti e frica sa nu te pierzi iar, in acest joc al intereselor si al egoismului. Pentru ca in fiecare relatie in care suntem, suntem doar pentru noi, nu pentru celalalt.
Vrei sa fii iubit sau vrei sa fii tu. Tu, cel care esti cu adevarat, daca nu ar mai conta ca esti judecat. Si esti judecat de catre cine.. De catre niste imperfecti. Pentru ca toti am fost la un moment dat in acea postura deloc flatanta a omului imperfect. Dar viata in sine inseamna un pattern desirat si acceptarea lui ca fiind un lucru trecator. Toleranta poate salva vieti, poate nu la propriu, dar iti poti trai viata asa cum esti.
CONVERSATION