Obisnuinta.. A doua natura umana.
Zi de zi, o luam de la capat la fel, parca ne este frica ca nu cumva sa schimbam ceva si sa fim fericiti. Ne este frica sa ne depasim limitele, sa pasim catre necunoscut.. Ne este frica sa traim.
Ne ingradim singuri visele.. Speranta exista doar ca sa ne faca sa continuam in acelasi fel.. Daca inima ar putea sa bata tare de emotie, daca ti ai pierde sau intensifica respiratia, daca ar iesi din ritmul ei normal..asta ar insemna ca traiesti.
Nu vreau sa respir toata viata la fel, nu vreau ca inima mea sa bata in acelasi ritm, nu vreau sa traiesc in obisnuinta si siguranta. Vreau sa traiesc la limita nebuniei, sa mi asum riscuri..sa visez si sa sper, sa nu ma dau batuta.
CAND e insa momentul sa renunti.. Cand ai asteptat prea mult.. Ce se intampla cu visele cand mor?
CONVERSATION